Prezentare in invelis zoologic

In copilarie m-am simtit ca o creatura ciudata si anormala careia nu i se permitea sa se alature niciunui grup si care era menita sa isi petreaca existenta in umbra si in izolare. Din fericire anii aduc cu ei in mod regulat o mica doza de intelepciune si din si mai mare fericire s-a nimerit sa fac parte din categoria celor care intind mana dupa ea si se lupta din rasputari sa n-o lase sa fuga.

In prezent ma consider o creatura ciudata dar perfect capabila sa se integreze intr-un grup de oameni normali si sa traiesca printre ei fara a starni suspiciuni in privinta normalitatii sale. Sa ma explic mai clar: fiecare om are alta pereche de ochi (sau alt ochi in cazul celor mai putini norocosi) si se vede de la o posta ca oricare doua perechi de ochi sunt diferite. Ei bine eu cred ca fiecare om vede diferit desi acest lucru nu este usor de vazut. Personal, imi pastrez mereu in ochi un ciob dintr-o oglinda sparta intr-un timp nedefinit, de un mester necunoscut care imi permite sa vad in jurul meu un univers cu totul diferit de cel al semenilor mei. Desigur, pentru a nu reveni la conditia de creatura condamnata la intuneric si singuratate, nu ma uit prin ciob decat atunci cand situatia imi permite, si atunci cand am suficient de mult timp la indemana pentru a porni in excursii exploratoare prin lumea noua si salbatica ce mi se dechide inainte. Si in aceasta lume misterioasa pe langa vegetatia neobisnuita care se transforma necontenit la fiecare pas facut inainte (sau inapoi sau la dreapta sau la stanga - dar despre asta vom vorbi mai tarziu) exista ceva mult mai interesant: exista oanimale!

Dar despre oanimale, originea si caracteristicile lor, voi vorbi mai pe indelete in rubrica lor dedicata...

In restul timpului, scotand ciobul din ochi, traiesc intr-o lume de oameni mai mult sau mai putin normali, care din cand in cand fac cate o isprava demna de consemnat. Ca sa nu incarc memoria cititorului cu nume inutile, atunci cand voi povesti pataniile lor ii voi boteza simplu, dupa sex, Nae sau Mitza.

Cum sunt o fiinta mai mult decat impiedicata si aiurita si plina de ganduri si idei ciudate si nastrusnice, din cand in cand voi povesti cate o boacana personala sau o mica barfa nevinovata si inocenta, din categoria celora care aduc un zambet in coltul gurii.

Desi principalul scop al blogului meu este sa imi inregistreze ideile si povestile - care s-ar pierde altfel printre sinapsele ce mi se joaca in creier fara stirea mea - sper totusi ca el sa descreteasca macar un pic fruntile celor ce vor avea
curiozitatea si amabilitatea sa il citeasca. Celor care il veti citi, va multumesc!

De ce un blog ?

Traim intr-o lume moderna, o lume a comunicarii si a relatiilor inter-umane. Cel putin asa ar trebui sa fie. Nimeni nu mai asteapta zile indelungate dupa un plic cu un timbru din alta tara, nimeni nu mai merge la posta sa puna scrisoarea scrisa de mana catre cei dragi, copii nu mai stau la coada la telefon in tabere ca sa sune acasa si telefonul fix devine din ce in ce mai inutil. Comunicarea intre prieteni despartiti de mari si tari este la fel de usoara ca cea intre vecini. Fara indoiala aceasta evolutie este utila, dar este ea absolut necesara? Printre atatea lucruri "castigate" se mai gandeste oare cineva la ceea ce s-a pierdut? La intrebarile acestea voi reveni un pic mai tarziu, dar pentru moment, pentru ca am inceput sa vorbesc de aceasta evolutie a comunicarii, trebuie sa continui si sa ajung la cel mai recent exemplu al modernismului: reletelele sociale si blogurile.

Pentru ca nu era destul sa poti comunica oricand si de oriunde cu cei dragi cineva s-a gandit sa faciliteze trecerea la etapa urmatoare: comunicare la nivel mondial, adica oricine poate sa vorbeasca cu oricine, si isi poate impartasi ganduri si trairi mai mult sau mai putin intime dupa voia inimii. Daca in ceea ce priveste retelele sociale exista o anumita intimitate si unele granite impuse de utilizator, cu blogurile lucrurile stau altfel. Un blog este ca o pagina dintr-un jurnal (public!) pe care oricine o poate citi si mai ales comenta. Personal m-am intrebat mereu la ce foloseste un blog ?  Raspunsurile pe care mi le-am dat sunt variate si merg de la nevoia de socializare a unui singuratic la refularile unui frustrat si la teribilismul unui individ prea perfect care pentru a nu se simti egoist vrea sa "se impartaseasca" cu restul lumii. Nu i-am exclus nici pe cei care cauta afirmarea literara sau aprecierea unor necunoscuti. In general conceptia mea despre bloguri  se putea rezuma intr-un cuvant : inutil. Cat despre bloggeri, tot un singur cuvant: plictisiti.

Si totusi am decis sa scriu un blog. De ce? In primul rand pentru ca in urma unei remarci aparent nesemnificative facta de un prieten am gasit un scop personal pentru un blog si in al doilea rand pentru ca din multitudinea de idei care imi trec prin cap 99.9% ajung in cosul de gunoi al uitarii. Nu pretind ca aceste idei sunt bune, amuzante sau macar utile, dar sunt o parte din mine si asta are legatura directa cu motivul numarul 1.

Deci de la ce a pornit totul ? De la inocenta revelatie pe care a avut-o un bun prieten: "Frate, tu-ti dai seama ca daca murim azi, profilul nostru de facebook ramane activ ?". Stiu pare o remarca stupida dar pentru mine a fost scanteia care a aprins focul. Oamenii traiesc si mor, e sirul vietii, legea firii, oricum am vrea sa o numim este o realitate. In perioada pre-facebookista, mureai, si ramaneai viu in amintirile celor dragi pana cand si ei la randul lor erau chemati in eternul necunoscut. Acum lucrurile s-au schimbat, acum ramane undeva in nedefinitul univers al internetului o farama din ceea ce ai fost. Raman poze, raman comentarii, raman liste cu prieteni si oricine le vede are acces la "versiunea ta digitala". Ei bine eu nu vreau ca cineva sa ma catalogheze dupa pozele pe care le-am atasat, dupa comentariile pe care le-am facut la tristete, nervi sau fericire. Sunt mai mult de atat, sunt un om care a trait si traieste inca, care are idei, sentimente, calitati si defecte. Si daca in ziua in care nu voi mai fi vor fi persoane care ma vor regretata, atunci as vrea sa las in urma o parte din mine celor care vor varsa o lacrima de dorul meu.

Si totusi blogul se numeste wonderland...ei bine, in ciuda introducerii triste/infricosatoare/macabre (alegeti ce preferati) sunt o persoana cat se poate de vesela si de optimista si pentru ca blogul se vrea a fi despre mine si ideile mele nastrusnice, va garantez ca partea sumbra s-a incheiat si ca de acum incolo voi "colora" cu pasteluri, rosu aprins, si poate nuante de gri, incercand din rasputeri sa evit negrul care (dupa parerea mea) incepe sa inconjoare tot mai mult societatea moderna in care traim.

De maine incep sa pictez !

Noapte buna tuturor!