Nae si MacGyverul

In vara anului 2007 l-am insotit pe Nae intr-o vacanta de neuitat pe taramul lui natal intr-una din "tarile calde". Aidoma pasarilor migratoare, Nae isi viziteaza meleagurile copilariei doar vara cand soarele straluceste, nisipul iti sfaraie sub calcaie si apa marii te imbie sa intri-n ea pana la nas. Prin venele lui Nae curge apa de Mediterana. Prin ale mele clipoceste cea de Marea Neagra. Din fericire dorinta de explorare a necunoscutului impreuna cu garantia "Nae" a faptului ca pe plaja stiuta de el se poate - nu pasi ci - fugi printre cearceafurile insirate pe nisip, m-au decis sa aleg Mediterana si sa ma prezint in ziua Z, dis-de-dimineata la aeroport pentru imbarcare.

L-am gasit pe Nae la coada de la inregistrarea bagajelor, entuziast si nerabdator sa se reintalneasca cu soarele stralucitor.

A fost de ajuns insa sa ma priveasca mai bine, sau mai precis sa imi remarce bagajul, ca zambetul sa-i dispara de pe fata si ochii sa inceapa sa-i luceasca a neliniste.


NAE(uitandu-se la mine): "Cu valiza asta vii?"
EU(uitandu-ma la singurul meu bagaj si apoi la Nae): "Da."
NAE(uimit si neincrezator, scanand mental in mai mult de 3D valiza): "Are cifru ?"
EU(incercand inca sa inteleg intrebarea): "Nu"
NAE(si mai uimit): "N-are lacat?"
EU(pricepand in sfarsit nedumerirea lui NAE):"Nu, nu pun lacat niciodat..."
NAE(dezaprobator): "Hmmm".

In secunda urmatoare Nae deschidea cu o cheita minuscula lacatul de la valiza personala, introducea mana intr-un compartiment stiut doar de el si scotea un inel de lacatele de toate culorile si dimensiunile. Dupa cateva minute de examinare atenta, alese unul de dimensiune medie si culoare aurie, si imi sigila valiza cu el.
"Acum e bine. Sa nu-l pierzi!" ma mai sfatui el. Am vrut sa ii spun ca in situatia respectiva, pierderea lacatului ar fi insemnat pierderea valizei cu totul, ceea ce in cateva minute urma sa nu mai depinda de mine ci de personalul companiei de zbor, dar parea atat de multumit de operatiunea de "securizare" a locatarilor mei neinsufletiti din interiorul valizei, incat nu am vrut sa il mai tulbur cu alte griji.

Restul calatoriei s-a desfasurat fara turbulente de vreun fel sau altul si iata-ne ajunsi intr-o enorma camera de hotel cu balcon spre mare si spre piscina hotelului ce ar fi putut fi lesne folosita pe post de bazin olimpic si in care (uimitor) nu se balacea nimeni! Cum nu puteam rata ocazia de a inota pentru prima data in viata intr-o piscina goala (adica fara oameni dar cu apa) i-am sugerat lui Nae sa ne echipam pentru plaja si sa parasim cat mai repede incinta. Zis si facut, intr-o secunda hainele de zi erau in valize, costumele de baie pe noi, eu cu mana pe clanta de la usa si Nae... aplecat deasupra valizei care trona pe masa.

EU: "Ce faci ?"
NAE: "Bag banii si telefoanele in valiza, da-mi-le si pe ale tale!"
EU: "Nu! Pierdem vremea si oricum nu cred ca o sa-mi fure cineva telefonul sau banii"
NAE: "Cum vrei tu, dar eu te sfatuiesc sa mi le dai. Le inchid cu lacatul."
EU(remarcand miniseiful din hol): "Nu mai bine le pui in seif? E cu cifru..."
NAE(vizibil amuzat de naivitatea intrebarii): "Nu e sigur deloc, ce crezi ca astia nu stiu sa-si deschida seifele?"
EU: "Pai si crezi ca lacatele nu stiu sa le deschida?"
NAE(cu mandrie): "Nu si pe asta. E lacat de la Pentagon!"

Si pentru a da o si mai mare insemnatate acestor ultime cuvinte, Nae inchise lacatul care, pentru a da o si mai mare mare insemnatate cuvintelor lui NAE scoase un sunet metalic de tipul "Pentagooooon Clic". In fractiunea de secunda ce a urmat clicului, Nae s-a albit la fata, si-a dus mainile la cap si s-a pravalit pe jos, uitandu-se cu o privire pierduta la valiza.

EU: "Ce e?"
NAE: "Am bagat banii in portofeul cu cheile de la casa.."
EU: "Si ?"
NAE: "Si portofelul in valiza"
EU: "Siiii?"
NAE: "Si cheile de la lacat erau cu cheile de la casa."
Nu mai era nevoie de nici un "Si?" urmatoarea fraza era clara "Si tocmai le-am inchis in valiza cu lacatul de la Pentagon".

Dupa ce am reusit cu greu sa-l scot pe Nae din socul suferit, dupa ce am reusit cu si mai mare greutate sa ne oprim amandoi din ras, am gasit singura solutie posibila (care asigura si integritatea valizei): intrebatul la receptie.

Ajunsi deci in hol, eu m-am indepartat (pentru a-l scuti pe Nae de jena de a-si recunoaste isprava de fata cu mine si cu personalul hotelului, dar mai ales pentru a-l lasa sa vorbeasca cu respectivul personal pe limba lor), si m-am asezat pe un fotoliu de unde puteam admira in voie si marea, si stanjeneala lui Nae.

Cand Nae si-a inceput istorisirea, domnul de la receptie avea expresia clasica a personalului hotelier bine instruit, care trebuie sa fie serios si serviabil in orice conditii. Pe masura ce cuvintele paraseau gura lui Nae insa, de sub mustata receptionerului incepea sa se iveasca un zambet. La finalul istorisirii, oricine i-ar fi putut numara lesne dintii.

Dupa cateva momente de eforturi supra-omenesti de inabusire a rasului, timp in care fata lui a trecut prin toate culorile de la rosu, la vanat, la verde si la alb, receptionistul a inceput in sfarsit sa vorbeasca pe un ton ce parea mai mult decat impaciuitor si relaxant. Ii spunea lui Nae cuvinte pe care nu le intelegeam dar pe care le interpretam ca si "Nu-i nimic, stim ce sa facem, se rezolva" si cuvinte pe care le intelegeam (in numar de unul): "MacGyver". Am ciulit urechile, mi-am marit atentia si mi-am indreptat discret privirea spre ei ca sa ma asigur ca am auzit bine: "Bla-blu-bli-ble-blo MacGyver".

Cand Nae si-a terminat discutia si a venit langa mine am putut in sfarsit sa cer lamuriri:

Eu: "Ce-a zis?"
NAE: "A zis ca nu-i nimic, ca au ei aici un MacGyver care deschide orice, si ca mi-l trimit, dar eu nu-mi prea fac sperante, e lacat de la Pentagon..."

Am decis ca eu sa profit de piscina si el sa astepte MacGyverul. Peste o jumatate de ora, iesind din piscina, l-am gasit pe Nae pe sezlong, cu privirea abatuta si cea mai pura expresie de dezamagire intiparita pe fata:

EU: "N-a venit MacGyverul?"
NAE(trist): "Ba a venit"
EU: "Si, n-a reusit s-o desfaca?"
NAE(furios): "Ba l-a desfacut! Intr-o secunda, cu o agrafa de birou! Lacat de la Pentagon, o poala de bani..."

Cum l-a muscat pitbullu' pe Itic de popou

Vi-l mai amintiti pe Itic ?

In caz ca ati uitat, tot ceea ce trebuie sa stiti despre el este ca lucreaza in aceeasi echipa cu mine ba chiar mai mult, este seful echipei. Din fericire suntem toti tineri in echipa si relatiile dintre noi sunt mai degraba amicale decat profesionale. Din si mai mare fericire, el lucreaza din Israel, de unde si relatiile amicale dintre noi. Pentru mai multe detalii despre Itic va invit sa va (re)familiarizati cu munca la firma

Si acum sa intram in paine! Intr-o luni dimineata cand toata lumea il astepta pe Itic sa vina din Israel si sa ne lumineze in rezolvarea problemelor, a inceput usor sa circule un zvon: Itic nu vine ! La inceput nimeni nu pleca urechea la aceasta informatie aparuta cine stie de unde, dar cand ceilalti 2 colegi din Israel si-au facut aparitia fara Itic, am inceput sa ne impacientam : oare chiar nu vine ? Dar de ce ? In treacat fie spus, Itic nu lipseste decat daca nevasta lui e plecata pe undeva si el trebuie sa stea cu copii. Din fericire, am fost asigurati, si copii si doamna Itic sunt bine ceea ce nu poate fi spus insa despre Itic.

Se pare ca in dimineata de sambata, in timp ce isi facea joggingul saptamanal intr-un parc oarecare, Itic a fost atacat de un pitbull manios si infometat care a reusit sa-l muste de ce-avea mai moale... ei bine DA, de fund! Pentru cei ca mine care au impresia ca asa ceva se intampla doar in desene animate relatarea de mai sus este dovada incontestabila a faptului ca viata bate filmul (sau desenul).

Ca atare Itic s-a vazut in imposibilitatea de a se aseza in avion si a fost nevoit sa-si amane vizita cu o saptamana. A urmat prima reuniune saptamanala la care l-am vazut stand in picioare.

Interesante au fost si reactiile colegilor:

Mitzele, rosii la fata, se chinuiau sa rada pe infundate si se intrebau cum ar putea sa-si exprime totusi simpatia pentru trista intamplare fara sa izbucneasca intr-un hohot de ras si mai ales, cand o sa le dispara dinaintea ochilor imaginea cu Itic in varianta desen animat urmarit si apoi inhatat de dulau.

Ai lui Nae insa erau cuprinsi de un sentiment de profunda admiratie pentru Itic, care a reusit singur-singurel sa desprinda si sa culce la pamant pitbullul care - se stie doar - poate sa omoare omu' daca ii sare la gat - Da, dar ar trebui sa fie un super-pitbull ca sa il omoare prinzandu-l de popou.

Si mai uimitor este ca niciuna din povestirile anterioare ale lui Itic - cu ocazia carora aflasem despre el ca a facut armata israeliana, a sarit din elicopter si a pilotat avioane, a intrat cu vaporul in mijlocul furtunii si a supravietuit si probabil a invatat si ceva miscari de krav-maga cu care ar putea pune jos fara efort ursul carpatin - nu a starnit aceeasi stare de admiratie in randurile colegilor. In fond si la urma urmei oricine poate fi agentul 007, dar sa calmezi un pitbull insetat de sange, asta cere barbatie !

O saptamana mai tarziu am aflat cateva din datele lipsa : sambata dimineata Itic isi dusese copii la o ferma de rate. Se jucasera toti cu ratustele mici, se imbibasera de mirosul de animal comestibil al ratelor puse la ingrasat si se intorsesera acasa. Probabil ca sa economiseasca consumul de apa Itic a decis sa isi faca un singur dus DUPA ce vine de la jogging.

Pitbullul trebuie sa-l fi simtit de la departare si cu cat il vedea venind mai aproape cu atat natura lui de animal de prada se manifesta mai puternic: "Whouf, sniff-sniff, miroase a rata...buna dar am mai mancat... whouf, o vad! E cam mare...whouf-whouf e eeeeeeeeenorma... whouf, cea mai mare rata...nu mai e alta asa...n-am voie sa musc, nuuu...dar e... whouf... asa mareee...E ocazia vietii mele...Whouf!". Il poate condamna cineva pe bietul dulau ?

WombatOmul

S. este unul dintre colegii mei care, prin nu stiu ce concurs nefericit de intamplari cosmice inexplicabile ce mi-au tulburat in mod inconstient subconstientul, a avut ghinionul sa trezeasca in mintea mea imaginea unui wombat.

Nu am vazut niciodata unul de aproape. Nici macar emisiuni despre ei nu am vazut, singurii wombeti pe care ii cunosc sunt vedete de desene animate. Si nici macar nu au rolul principal. Si totusi de cand l-am vazut pentru prima data pe S. ochii mei au suprapus un guguloi cu urechi peste imaginea lui si un beculet mi s-a aprins intre urechile strafulgerate de un clinchet metalic ce insotea un tipat entuziast : WOMBAT.

Odata identificarea reusita, am inceput sa adun argumente care sa imi sprijine teoria. Cum nu am avut inca ocazia sa vorbesc cu el si sa ii identific personalitatea ma bazez pentru moment doar pe cateva trasaturi fizice si obiceiuri comportamentale.

S. este scurt si gros,cu picioare scurte si indesate si cu cel mai bombat fund pe care mi-a fost vreodata dat sa il vad. Poarta blugi, adidasi si camasi colorate indesate in pantaloni. Degaja mai degraba un aer molcom si lenes si se misca incet. Mananca zilnic specialitati indiene cu orez, care probabil pentru el se numesc mancare obisnuita, si care miros a curry si alte mirodenii care iti gadila atat de placut narile incat nasul tau incepe sa-i trimita creierului mesaje subliminale : 'India, Taj-Mahal, vita sfanta...sau macar restaurantul indian de dupa colt, te rog !'.

Din multimea de informatii existente pe internet despre wombeti, am reusit sa imi fac o idee destul de clara si despre animal. Am aflat ca wombatii sunt ierbivori si mananca in general ierburi, graunte, radacini si scoarta de copac. Am tradus : curry, orez si ierburi aromatice, check ! In general wombetii se misca incet - asemanarea devine din ce in ce mai izbitoare, unde mai pui ca nu l-am vazut NICIODATA pe S. fugind...

Dar detaliul cel mai surprinzator si totodata ultima piesa din puzzle mi-a fost furnizat de fraza urmatoare: principalul mod de aparare al wombatului il constituie posteriorul sau intarit, alcatuit in mare parte din cartilagii si picioarele puternice - fund bombat de forma unei mingi medicinale, picioare scurte si groase ... jackpot!


Dosarul S.- Concluzii

Campania de observare de la distanta a oanimalului incheiata, conclud ca ma aflu fara umbra de indoiala in fata unui wombatOm sau cel putin a unui oanimal pe din afara wombat. Pentru a descoperi ce sau cine se ascunda in interior, o noua campanie de observare de foarte aproape a subiectului este necesara!

P.S. Nu am reusit inca sa gasesc informatii despre gusturile wombatului obisnuit in materie de vestimentatie, dar instinctul imi spune ca ii plac la nebunie culorile!

wombat

Nae si locatarii neinsufletiti

Nae tine foarte mult la toate lucrurile sale.

Odata ce a reusit sa-l aibe ca proprietar pe Nae, un obiect, oricat de neinsemnat, poate sa se destinda si sa astepte (fara teama de a fi aruncat la gunoi sau reciclat), ziua in care va deveni nefolositor. In acea zi minunata, obiectul va avea dreptul la un coltisor linistit din apartamentul lui Nae, apartament care este un fel de club de vacanta pentru pensionari, in versiunea neinsufletita.

Cu putin noroc, obiectul isi va gasi si prieteni vechi sau noi ceea ce ii va prelungi si mai mult durata sejurului in apartament caci, in mod curios, Nae se desparte mai greu de lucrurile pe care le poseda in cat-mai-multe-exemplare, decat de cele care sunt unice. Probabil, fiind prea inimos, nu vrea sa desparta un grup de prieteni sau, cine stie poate chiar o familie ?

Cei mai norocosi chiriasi neinsufletiti ai lui Nae sunt in acest moment ustensilele de scris. Peste 50 de pixuri, stilouri, creioane, si markere secate de lichidul care le facea odinioara sa lase urme artistice pe foile de hartie sunt acum instalate intr-o cutie de pantofi si asteapta cu drag sosirea colegilor animati inca de apa vie, care momentan ocupa pana la refuz interiorul unui pahar de apa ciobit de pe birou.

O alta importanta categorie de chiriasi o reprezinta hainele. De la tricouri alb-galbui care pastreaza inca bucati din literele ce alcatuiau la un moment dat un mesaj promotional sau un numar in echipa de fotbal a scolii, blugi rupti in stil "fashion spontan" (de la prea multa purtare) sau pantaloni rupti in fund stil "nici macar fashion dar spontan" (de la prea multa pofta de mancare si prea mare elan in ridicarea de pe jos a lucurilor cat de putin interesante) si pana la haine de care inca atarna eticheta de "nou" cumparate cu pana la 3 ani in urma, toate hainele isi gasesc cate un loc in dulapul lui Nae.

Daca il urmaresti pe Nae cautand un articol precis in dulapul minune ai putea avea sansa sa te trezesti pe neasteptate intr-o expeditie de explorare a necunoscutului: uneori esti prins in mijlocul unui taifun de haine care zboara in toate directiile etalandu-si in zbor culorile si formele, alteori esti aruncat in trecut, in timp ce vocea lui Nae face sa apara in jurul tau decorul exact al locului in care l-ai vazut purtand camasa pe care o tine in mana, iar daca esti cu adevarat norocos, poti asista la cea mai noua reprezentatie a teatrului de marionete "Soseta gaurita si Fularul desirat" in care vei putea vedea de aproape celebritati reunumite ca de exemplul Puloverul rupt in cot, Pantalonul fara fund si Cravata patata de cafea. Este un adevarat taram de basm dulapul lui Nae.

Este lesne de imaginat ca un asemenea atasament fata de locatarii neinsufletiti nu se uita acasa in perioada vacantelor. Prevazator din fire, Nae se aprovizioneaza regulat cu valize noi si rezistente in care fericitii locatari care vor fi luati in excursie sa stea cat mai comod. Valizele prea uzate sau rupte, sunt lasate sa profite de anii de pensie in petecul din apartament dedicat lor. Ultima data cand l-am vizitat am observat un numar de 6 valize care, burdusite pana la refuz stateau la o sueta de colt dezbatand probabil probleme de organizare a spatiului vital si incercand sa prevada cam pe cand vor avea o noua surata...

Asadar locatarii lui Nae calatoresc intotdeauna intr-o valiza incapatoare, dar mai mult decat atat, ei calatoresc si in siguranta !

Oricat de grabit ar fi Nae sa plece in vacanta si in ciuda faptului ca este extrem de uituc in viata de zi cu zi, el nu uita niciodata sa-si inchida valiza cu un lacat performant pentru ca niciun locatar sa nu se piarda (sau mai rau sa fie rapit) pe parcursul calatoriei.

Nae are dreptate... cine nu si-ar dori sa puna mana pe asemenea vestigii ale modei pentru barbatii obisnuiti ai ultimilor 20 de ani, adevarate exponate care peste ani sigur isi vor avea gasi un loc de cinste inrtr-un muzeu al trecutului fie el in lumea reala sau doar in apartamentul lui Nae.

Mita la posta

Scapata de o jumatate de zi de lucru datorita unei alarme de incediu, vesela Mita se indrepta linistita spre casa cand dintr-o data un gand uitat ii trecu prin minte : la posta se afla un pachet cu numele ei pe el. Cam in acelasi timp Mita descoperi si ca ii era foame.

Cum stomacul Mitei are intotdeauna prioritate, primul obiectiv a devenit tejgheaua libanezului plina ochi cu tot felul de bunatati. Pe langa perspectiva unei mese de pranz gustoasa si disponibila la pachet, tejgheaua libanezului ofera alte avantaje : este inconjurata de alte tejghele pline cu tot soiul de produse. De la carlige de rufe la haine de blana, de la cosuri de gunoi la birouri de pe vremea regelui soare un mic univers Talcioco-targ se intinde in dreapta si in stanga libanezului.

Aprovizionata asadar cu bunatati la pachet pentru doua zile Mita se indrepta spre posta. Posta fiind un pic mai la dreapta libanezului, Mita a avut timp sa se zgaiasca la un magazin de produse din plastic si sa decida ca are neaparata si urgenta nevoie de 2 tavi mari pentru...cafea, plante, prajituri...in fine, in mod sigur avea nevoie de ele pentru ceva. Si neaparat de doua!

Cu tavile la subtioara, bunatatile in mana cu subtioara si geanta pe acelasi umar - geanta Mitei este de tip "Postas", se agata de un umar si traverseaza tot corpul pentru a atarna in partea opus umarului care o sustine - ca sa nu deranjeze pozitia tavilor, Mita si-a continuat gratioasa drumul spre posta visand la prajitorul de paine si cuvertura de pat ce o asteptau acolo. Deodata un gand negru i-a trecut prin minte: nu notase numarul pachetului! "Eh, asta e, imi dau numele si buletinul si e in regula" si-a zis Mita.

De indata ce trecu pragul oficiului postal Mita inlemni. De la ultima sa vizita posta suferise o transformare radicala. Din cele 7 ghisee ce inainte serveau pentru tot felul de operatiuni, acum 6 erau dedicate exclusiv tranzactiilor financiare si unul singur operatiunilor de trimitere / ridicare de pachete. Foarte logic de altfel, doar e cunoscut faptul ca lumea isi rezolva problemele financiare la posta si trimite pachete si scrisori de la banca - oare cate ghisee pentru operatiuni postale sunt la o sucursala de banca ? In orice caz, un numar de 6 ar echilibra situatia...

Colac peste pupaza, in fata Mitei, la coada de la singurul ghiseu de pachete, se afla un individ care avea de trimis nici mai mult nici mai putin decat 30 de pachete individuale.

Mita este pe cat de nerabdatoare, pe atat de expresiva, si daca mai luam in calcul si efortul depus in numararea celor 30 de pachete, si negrul ce i se asternea in fata ochilor cu fiecare pachet numarat, ne putem imagina cu usurinta disperarea, nemultumirea si frustrarea ce se puteau citi pe fata ei.

Poate din acest motiv, un angajat de la unul din ghiseele financiare - la care in mod evident nu era nici un fel de coada - s-a oferit sa se ocupe de cazul Mitei.
In culmea fericirii si multumindu-i pentru gestul marinimos Mita se apropie de ghiseu, intinse buletinul si explica de ce nu avea numarul pachetului. Urmare este redata cel mai bine printr-un dialog :

Ghiseistul(impasibil): "De unde stiti ca a venit pachetul ?"
Mitza(calma): Pentru ca am primit mail in care mi s-a spus
Ghiseistul(impasibil): De ce nu ati venit cu mailul ?
Mitza(mai puin calma): Pentru ca nu am imprimanta si cum v-am spus am uitat sa copiez..
Ghiseistul(impasibil): Reveniti cu mailul imprimat. Nu se poate altfel.
Mitza (si mai putin calma): Dar v-am zis ca n-am imprimanta, va pot arata mailul pe telefon - (Mitza are smartphone, ca si Nae, dar nu stie sa jongleze cu aplicatiile, il foloseste doar ca sa joace sudoku)
Ghiseistul(impasibil): Si ce sa fac cu asta ?
Mitza(iritata): Sa notati numarul de pachet, am mai venit doar cu numarul si n-au fost probl..
Ghiseistul(impasibil): Nu se poate, reveniti cu mailul imprimat !
Mita (nervoasa): Aveti imprimanta aici ?
Ghiseistul(calm): Nu, doar xerox.

In acel moment Mita avu o inspiratie (pe moment) geniala: nu trebuia decat sa xeroxeze ecranul telefonului si avea mailul imprimat! DA, scris cu litere de-o schioapa, dar imprimat! Si daca cap-sec-luminatul de la ghiseu avea ceva de obiectat asupra marimii literelor, raspunsul era pregatit: "Ati vrut sa vin cu mailul imprimat, uite, l-am imprimat ! N-ati spus si cum il vreti impimat".

Se indrepta asadar spre xerox unde... coada: o batranica, cu o gramada de foi insirate pe toata suprafata aparatului de xeroxat, unele deja xeroxate, unele asteptand sa fie xeroxate, altele asteptand sa fie bagate la locul lor intr-unul din dosarele goale ce se lafaiau si ele pe langa aparat. Cum batranica era ocupata cu aranjatul hartiilor pe caprarii, Mita a indraznit o intrebare :

Mita(calma): Buna ziua doamna, v-ar deranja daca as xeroxa si eu o singura foaie cat timp aranjati dumneavoastra foile ?
Batranica(uitandu-se la Mitza de sus in jos si de la dreapta la stanga, apoi impasibila): Eu imprim rezultate de la analize aici. Sunt foarte importante.
Mita(fortat calma): Inteleg, dar nu aveam decat o foaie, o termin repede

Batranica(impasibila): Eu trebuie sa le pun in ordine, intelegeti, sunt foarte importante, nu pot sa ma incurc, aveti rabdare.!
Mita(&@!#~!§@?$£¤): [grrrrrrrrrr] - marait abia perceptibil, stil felina

Cu rabdarea Mita statea cam prost, dar nici sa incurce analizele batranicii nu vroia, banuind ca re-aranjarea lor ar fi durat o jumatate de zi. A asteptat asadar Mita pana cand batranica si-a aranjat dosarul, a mai xeroxat o foaie, a bagat-o si pe ea in dosarul potrivit si a plecat.

Clocotind de nerabdare si gandind-se deja cum ii va da peste nas ghiseistului care se pusese intre ea si pachetul mult-asteptat, Mita afisa mailul pe ecranul telefonului, puse telefionul cu ecranul in jos pe ecranul xeroxului, inchise capacul peste telefon si apasa pe Start.

In secunda urmatoare, uitandu-se pe foaia xeroxata, toata alba cu exceptia unui dreptunghi negru de forma si dimensiunea telefonului sau, Mita isi dadu seama ca uitase un mic detaliu: NU POTI XEROXA ECRANUL TELEFONULUI!

Singura consolarea a Mitei era absenta martorilor oculari, nefericitul incident putea deci fi facut uitat. Tot raul spre bine insa, caci in timp ce scana incinta in cautarea posibililor martori, Mita a remarcat, ca cel de-al 30-lea pachet al individului din fata ei era ambalat si ca ghiseistul cel nesuferit luase o pauza.

Se adresa deci ghiseistului de la pachete, cu telefonul deschis deja la mail si astepta fericita sa i se aduca pachetul.

Pachetul era mare. Avea marcat pe el Gabarit mare. La vederea lui ochii Mitzei se facura si ei mari. Insa tentatia painii prajite proaspat era suficient de mare ca sa o convinga pe Mita ca il poate transporta fara probleme. Ceea ce a si facut. Cu bunatatile si tavile pe o parte a corpului, geanta si pachetul tinut de un colt si tarsait pe jos, e de alta, Mitza a ajuns triumfatoare acasa si pana in ziua de azi se delecteaza cu paine prajita si starneste invidia tuturor cu a ei cuvertura de pat roz-verzui cu dungi si patratele oranj.

Angajatul munceste-n fum, fara teama, fara frica si elanul nu si-l strica !

Tot din categoria povestilor de la locul de munca - care loc, pare a fi un adevarat magnet pentru ciudatenii - face parte si incidentul care mi-a permis sa ma minunez pentru intaia data de reactia unui grup de oameni in fata unui posibil pericol.

Desfasurarea actiunii are loc intr-o cladire de birouri cu totul normala si de-a dreptul banala, care incepe cu etajul -3 si urca pana la 7 pe o parte si respectiv cu etajul 0, urcand tot pana la 7 pe alta parte. Asta pentru ca trotoarul este mult mai inalt pe o parte decat pe cealalta. Cladirea respectiva este chiar ingenioasa si ar putea fi considerata o constructie inteligenta, daca nu ar avea o mica scapare arhitecturala : scarile, care nu exista pe partea cu -3ul.

Exista in schimb 3 lifturi normale si unul pentru marfa, dintre care intr-o zi obisnuita merge unul singur, cel mai des, cel de marfa. Lifturile respective au datoria sa-si duca ocupantii pana la parter (0) de unde sus numitii ocupanti se indreapta pe picioarele proprii pana la al doilea set de lifturi(4 in teorie si unul in practica) sau la scarile in sfarsit accesibile. Pe distanta de cativa metri care separa seturile de lifturi se pot intampla insa lucruri surprinzatoare...

In dimineata cu pricina am avut norocul sa gasesc unul din cele 3 lifturi de tip 1 in stare de functionalitate si profitand de ocazia neasteptata l-am luat pana la parter. De indata ce s-au deschis usile insa ...

FUM !

Dar fum din cel sanatos, negru, gros, urat mirositor, si atat de innecacios incat a trebuit sa-mi infasor fularul in jurul nasului de 5 ori ca sa respir ceva aer purificat pana la setul de lifturi 2.

Mai erau 2 persoane cu mine, o Mita si-un Nae. Nae, curajos din fire si precaut a afirmat 'eu nu iau liftul, ma duc pe scari!'. Mita a zis 'Dar merg lifturile totusi, deci nu e grav' - Mita era pe tocuri si mergea la 7 (riscul de a se prabusi liftul la incendiu este mai mic decat cel de a te durea picioarele urcand 7 etaje pe tocuri).

Intelegand punctul de vedere al Mitei si vrand sa scap cat mai repede de fumul intepator, am decis si eu sa iau liftul. Probabil ca cele cateva secunde de ezitare ale mele au fost de ajuns ca sa trezeasca in Nae instinctul masculin de protector al haitei caci inainte sa apasam pe buton, era deja langa noi.

Imediat ce a simtit liftul miscandu-se, realizand probabil ca decizia luata este ireversibila, Mita a lansat cugetarea momentului: "macar daca e sa murim, nu murim singuri", fraza care bineinteles ar trebui sa te reconforteze - in ce fel exact si din ce motiv nu am inteles niciodata, personal cred ca tot in acelasi loc ajungi si daca mori singur, si daca mori organizat, grupat, cu cat mai multi necunoscuti in jurul tau. Pe de alta parte, Mita ar trebui premiata pentru fraza respectiva, caci nu mi-a fost inca dat sa vad o mai buna aplicare practica a expresiei "sa moara si capra vecinului" - bineinteles sarind peste capra si omorandu-l direct pe vecin.

Nu stiu ce ganduri i-a trezit in minte cugetarea Mitei lui Nae, dar cert este ca dadea din cap aprobator si fixa afisajul digital ca sa vada cate etaje mai trebuie sa indure incertitudinea sortii. Eu as fi vrut sa zic "suntem totusi 3, orice ar fi, vom gasi o solutie sa NU murim' dar mi-ar fi parut rau sa stric un moment asa de profund printr-un optimism atat de necorespuzator situatiei...

Din fericire, n-a murit nimeni, nici individual nici grupat, eu am coborat la mine la etaj, si am intrat in birou unde lumea era linistita si-si vedea de treaba. Jumatate din spatiul total se vopseste proaspat, ceea ce face ca aerul din holul de l intrare sa-ti gadile narile cu o aroma puternica de acetone, benzenuri si alte miresme de tip Molotov nr 5, dar cu toate astea lumea era foarte calma.

Mi s-a spus ca a facut un coleg o sesizare la serviciul de intretinere al cladirii si ca daca ei n-au dat alarma inseamna ca nu este grav. Nu am putut sa nu ma intreb, de ce suntem obligati sa facem turul caldirii de 2 ori pe luna dimineata pe racoare pentru exercitii de evacuare in caz de incendiu, in care nu avem nici macar fum de simulare, daca strategia in caz de fum adevarat este sa stam inchisi in birou. Evident m-am intrebat in sinea mea, caci de la colegi stiam ca nu voi primi nici un raspuns.

Fumul a mai ramas intre seturile de lifturi inca un timp, colegi intrigati de situatie au mai aparut, dar calmul general si devotamentul oamenilor iti spun ca trebuie sa uiti repede de fum si foc - care pe undeva trebuie sa fi izbucnit

- si sa te resemnezi cu gandul ca nici macar posibilitatea unui incendiu nu te scapa de munca-n Franta...

Munca la firma

De cand am inceput sa lucrez intr-o firma organizata, ierarhizata, imprastiata in diverse tari si reunita intr-una singura, am ocazia sa ma minunez cel putin o data pe luna de cate un lucru surprinzator, neobisnuit sau chiar curios. In mod sigur, daca nu m-as fi obisnuit repede cu atmosfera generala si talmes-balmesul organizat care in mod surprinzator functioneaza perfect, m-as fi minunat mai des.

La mine in firma lucreaza multi straini si fiecare dintre ei merita - si probabil va si reusi - sa fie imortalizat pentru posteritate macar pe timpul unei pagini de jurnal - sau blog. Astazi insa il voi pomeni doar in treacat pe Itic, care este dirijorul sedintelor saptamanale, despre care voi povesti si care reprezinta primul aspect al muncii din firma care m-a facut sa casc gura a mirare si sa depun eforturi herculiene pentru a-mi convinge ochii sa intre la locul lor in orbite.

Itic lucreaza din Israel 3 saptamani pe luna si de la fata locului doar o saptamana. Din motive perfect logice, Itic a fost numit coordonator de proiect nu peste cei 3 oameni (cu tot cu el) din Israel, ci peste cei din Franta - in numar modest de 20. Din (ne)fericire pentru noi Itic este curios si sincer interesat de desfasurarea treburilor, astfel ca ne bombardeaza cu telefoane in fiecare saptamana.

Nu pot sa bag mana in foc dar cred ca nu sunt singurul membru al echipei care sa-i fi urat telepatic ceva de dulce in momente de mare tensiune si stres.

Bineinteles, odata ce momentele respective se risipesc, si urarile dispar de parca nici n-ar fi fost, caci Itic e din fire amuzant, simpatic si destept. Atat de destept incat dupa ce l-am cunoscut am adaugat pe lista ideilor de baza pentru reusita in viata profesionala - goala pana atunci - fraza urmatoare "orice noua afacere care vrea sa aibe sanse de supravietuire trebuie sa aibe in capitalul initial cel putin un israelian". De atunci n-am mai adaugat nimic pe lista. Pare suficienta.

Sedintele saptamanale, initiate dupa cum spuneam de Itic, sunt o consecinta directa a rapoartelor saptamanale pe care toata lumea i le trimite la sfarsit de saptamana.

In Israel nu se lucreaza vineri dar se lucreaza in schimb duminica. Organizarea muncii in echipa noastra este un exemplu foarte bun de cum se poate castiga o zi in plus de saptamana de munca fara ore suplimentare din partea angajatilor: noi facem rapoartele vineri, el le comprima intr-unul singur duminica si ...

reuniunea e marti. Luni e zi lucratoare si in Franta si in Israel. Nimanui nu i se pare nimic ciudat. Dupa cateva luni nu mi s-a mai parut nici mie.

In timpul sedintelor de marti se fac descoperiri uluitoare: tu afli ce ai facut deja, ce mai ai de facut si ce au facut colegii despre care s-a vorbit inainte sa afli tu ce ai de facut. Ce au de facut ceilalti colegi este irelevant pentru ca despre indatoririle tale s-a vorbit deja.

Singurul lucru pe care nu am reusit sa-l inteleg la sedinta saptamanala este cand exact trebuie sa fac ceea ce mi se spune si cand am reusit sa fac ceea ce in mod sigur am facut.

In program exista 2 rubrici : Last Week si Next Week. Exista si un This week dar niciodata in scris. Daca nu esti atent il poti rata foarte usor. Trebuie sa ciulesti urechile cat mai mult(stil iepure) si sa identifici rapid cand se aude cate un "This" caci ar putea fi urmat de Week. In general, chiar daca reusesti sa il identifici, tot nu apuci sa retii sau sa intelegi daca el descrie activitatea pe care ai facut-o sau cea pe care o ai de facut.

Nu stiu cum au reusit ceilalti colegi sa pacaleasca sistemul si sa stie exact ce au de facut in saptamana in curs, dar metoda mea consta in a face un amalgam de ce e gata deja si ce nu care sa tinda spre anihilarea completa a partii cu nu. Pana acum toata lumea pare multumita de metoda.

Timp de o luna si mai bine am trait cu convingerea ca la sedinta de marti dimineata toata lumea vorbeste intr-o limba noua si necunoscuta mie, pe care nu aveam nici cea mai mica sansa sa o inteleg. Nici pana acum nu stiu prin ce minune a reusit creierul meu sa sparga codul si sa treaca de clasica delimitare dintre trecut, prezent si viitor. Stiu doar ca in ziua de azi inteleg limba vorbita la sedinte, o vorbesc la randul meu, si stiu ca orice as face de luni pana joi, vineri voi intelege si ma voi lauda pentru munca intreprinsa, iar marti voi descoperi cu fara uimire ca vineri nu am inteles nimic.

Mita cumpara pe linie

Mita iubeste hainele, pantofii, mobila, vazele, perdelele, tot ce este colorat, tot ce este in picatele dungulite, patratele, patretele cu dungulite in picatele... in fine, cu greu imi pot imagina un lucru care sa nu-i starneasca Mitei dorinta de a-l cumpara. Din fericire pentru ea - caci altfel s-ar fi ruinat de mult - Mita nu suporta aglomeratia si lucrul acesta face ca de foarte multe ori expeditiile ei de vanatoare prin magazine - planificate cu cel putin o saptamana inainte - sa fie anulate in ultimul moment.

Si totusi Mita cumpara saptamanal ceva nou. Asta pentru ca Mita este experta in cumparaturile pe linie, pe care le plateste din fotoliul ei de acasa si le primeste la posta in cateva zile. Un alt avantaj al cumparatului de la distanta este pretul, in general mai mic decat cel afisat in magazine dar de cele mai multe ori readus la valoare din magazin prin adaugarea cheltuielilor pentru livrare.

Mita insa a gasit o cale de a insela sistemul! Ea cumpara exclusiv de pe siteuri care ofera produse reduse cu mai mult de 50% care, chiar si impreuna cu cheltuielile de livrare raman mult sub pretul de pe piata. Ca toate lucrurile bune din viata, cumparatul de pe aceste situri are un pret non-neglijabil: produsele oferite se schimba saptamanal, sunt in cantitate limitata - care se micsoreaza rapid urmand sistemul "primul venit, primul servit" sau mai exact "clikul si produsul" - si sunt livrate la cel mai devreme o luna de la comanda. Desigur ca sa apuci un produs de calitate, pe masura ta si in culoarea preferata, trebuie sa te trezesti cu noaptea in cap, o data cu deschiderea magazinului virtual, sa ai o vedere de vultur in asa fel incat sa nu pierzi mai mult de o secunda cu privitul produselor si degete la fel de antrenate pentru manevrarea mousului ca picioarele unui atlet pentru cursa de 100m garduri.

Perspectiva sumbra a trezitului de dimineata nu o sperie pe Mita care, matinala din fire, este oricum treaza de dinainte ca situl sa isi deschida portile. Nici bataliile virtuale cu celelalte Mite - de tip razboilul nervilor - de care nu poti scapa in nici un chip, nu o deranjeaza pe Mita care si-a perfectionat de mult tehnica de lupta "astseapta, da refresh, inhata". De altfel am admirat-o mereu pe Mita pentru performantele pe care le obtine, reusind sa devanseze toate celelalte Mite de pe linie si sa obtina mereu produsul dorit.

Acolo unde Mita plateste pretul cumparatului ieftin, bun si solitar, este la capitolul livrare. Mita este una dintre cele mai nerabdatoare fiinte pe care o cunosc. Va puteti imagina deci, ca pentru ea, o luna de asteptare pentru produsul pe care tocmai l-a cumparat, este o adevarata tortura pe care o suporta insa cu barbatie, visand la ziua in care isa va putea plimba privirile si degetele peste noua achizitie.

Tocmai din cauza nerabdarii, problema Mitei cu cumparaturile virtuale apare dupa castigarea bataliei si consta in primirea medaliei, mai exact luarea pachetului de la posta. Desi dispune de 14 zile lucratoare petru a ridica pachetul de la posta, Mita incearca intotdeauna sa intre in posesia lui in prima zi. Fie din prea mult zel si nerabdare, fie din proasta organizare sau ghinion, rareori i se intampla sa isi indeplineasca nobilul tel. Pusul ghearei pe pachet, dureaza la Mita cel putin 2 zile si presupune de obicei noi lupte cerebrale si strategii militare elaborate. Dar despre aventurile Mitei la Posta, voi vorbi mai pe larg data viitoare.

Nae da indicatii

Amicul Nae locuieste in cartier cu mine. Ba mai mult, dimineata ia acelasi metrou ca mine pentru a ajunge la serviciu. Ni se intampla adesea sa scurtam monotonia drumului plecand impreuna de acasa.

Amicul Nae este la curent cu evolutia tehnologiei, are asupra lui cel putin doua mobile si un laptop de ultima generatie la purtator, stie pe de rost toate jocurile de telefon care merita atentia - neaparat gratuite - si jongleaza cu aplicatiile de pe telefoanele personale - si nu numai - mai ceva decat clovnii de circ.

In una dintre multele dimineti in care mergeam agale spre metrou ascultand unul din nenumaratele discursuri ale lui Nae despre transport, telefoane, politica - adevarul adevarat este ca am uitat despre ce era discursul din dimineata respectiva dar ca sa nu tinem pe loc povestea sa zicem ca era despre plante - am fost intrerupti de o voce firava, venita parca din alta lume care pe un ton intrebator spunea "Buna ziua...nu va suparaaaati ?".

Instinctiv m-am uitat la Nae: Nae se uita la mine. La fel de instinctiv ne-am intors capetele in mod sincron - ca un balaur cu 2 capete - si am descoperit un tinerel firav, cu un ghiozdan mai mare decat el si o bucata de hartie mazgalita in mana intinsa spre noi. "Student" mi-a soptit Nae. "Student ratacit" am gandit eu, care il admiram deja pentru ca folosea - la fel ca mine - un gps analogic pentru orientare.

Gps-ul analogic este de fapt transpunerea unui harti observate pe internet pe hartie, cu ajutorul talentului ce iti curge prin degete si a unui creion. I-am luat studentului hartia din mana si am constatat imediat ca talentul baiatului era orientat inspre arta abstracto - 's suparat pe viata - contemporana. Imediat dupa asta am inceput sa ma intreb ce este mai probabil : ca dupa 5 ani de locuit in cartier sa am aceleasi cunostiinte despre el ca un nou venit sau ca desenul studentului sa fi fost copiat dupa harta aceluiasi cartier dintr-o dimensiune paralela. A fost momentul in care mi-am indreptat privirile spre Nae si am vazut... transformarea !

Amicul Nae este extrem de bucuros atunci cand ii poate ajuta pe semenii lui mai putin cunoscatori. Pus intr-o situatie care ii poate evidentia neta superioritate, amicul Nae sufera o metamorfoza instantanee: fata i se lumineaza de parca ar fi scaldata de soare, ochii i se rotunjesc si umezesc, buzele isi dau intalnire intr-un zambet la coltul gurii si mainile - incercate de mii de furnicaturi - incep sa se agite in cautarea unui obiect absolut necesar. Este varianta umana a expresiei intiparite pe fata oricarui catelandru atunci cand asteapta sa-i arunci batul. Inevitabil, atunci cand creierul lui Nae dezvaluie identitatea obiectului urmarit si mainile se indreapta intr-o miscare frenetica spre el, mainile tale il tin strans intre ele.

In cazul de fata, Nae vroia harta. A apucat-o deci de un colt si cu o miscare de "la stang-ha!, la dreapt-ha" mi-a smuls-o din maini, s-a intors pe calcaie si s-a cocosat cu totul peste ea. Daca ar fi scos si o lupa groasa din buzunar ar fi fost o copie fidela a marelui Sherlock Holmes - caci palarie are deja.

Dupa cateva secunde, s-a intors la fel de brusc si cu un "AHA" triumfator i-a explicat studentului : "Aici scrie strada X-ulesti. Asta nu exista. Exista strada X-ulescu". Despre existenta strazii X-ulescu in cartier stiam si eu, dar nu aveam competentele extra-cartierale ale amicului Nae ca sa pot afirma cu atata certitudine ca strada "X-ulesti nu exista". Nici sa-l contrazic nu-mi prea ardea, caci pe amicul Nae nu e bine sa-l contrazici fara argumente batute-n piatra - si chiar si atunci ai sanse sa pierzi dezbaterea, cu Nae, apa ramane si pietrele o iau la fuga.

Dupa ce a primit instructiuni pretioase despre cum sa ajunga pe strada X-ulescu, studentul, luminat dintr-o data la fata - fie datorita increderii pe care o insufla Nae in sufletele celor ce il intalnesc pentru prima data, fie fericit ca poate in sfarist sa o stearga de langa noi si sa intrebe o persoana mai avizata - ne multumi si pleca. L-am urmarit cu privirea pana a cotit-o pe o straduta laturalnica - pana aici a urmat cu strictete indicatiile primite - si mi-am intors apoi privirile spre Nae pe a carui fata ma asteptam sa vad transformarea suprema: "Invingatorul" sau "catelandrul care vine cu batul in timp record". In loc de asta, l-am regasit cufundat in pozitia Holmes, aplecat de aceasta data asupra telefonului 2 - cel echipat cu GPS DIGITAL - si profund nemultumit - "catelandru care nu gaseste batul". Mi s-a parut chiar ca aud un marait de genul "grrrrrr nu-i asta rrrrrrrrr". Chiar cand ma pregateam sa imi risc tihna cu o intrebare, Nae scoase un alt "AHA", se indrepta tacticos, si imi intinse telefonul cu harta pe el.

Punctul rosu arata o strada "X-ulesti" dar strazile dimprejur imi erau total straine - insa semanau remarcabil de bine cu desenele abstracte de pe foaia studentului. "E la doua cartiere mai departe", imi spuse Nae, "harta lui era complet gresita!".

Si in timp ce mana lui Nae baga telefonul la loc in buzunar, fata i se destindea cu rapiditate, ochii ii luceau si maxilarul i se inclesta producand un scrasnet discret. Nae adusese batul!

Jumoanimalul (sau Cum aparentele inseala si la Oanimale)

Inainte de toate, trebuie sa recunosc, ca am inceput blogul de fata cum nu se putea mai prost : printr-un blocaj creativo-conceptual de profunzime, neanticipat si imprevizibil.

Intamplarea (sau poate miscarea premeditata a sortii) a facut ca la doar cateva zile dupa ce mi-am revizuit teoria despre Oanimale si m-am decis sa o consemnez negru pe alb ca zestre fictivo-psihologico-analitica pretioasa pentru generatiile urmatoare - ceea ce in treacat fie spus denota marea mea incredere in capacitatile creative si intelectuale ale respectivelor generatii - sa intalnesc intruchiparea in carne si oase a unui mare gol din a mea sus-numita teorie.

Cum se intampla in general, neprevazutul (care pe deasupra mai si apare brusc), are darul de-a te da pe spate, de a te afunda intr-o stare de perplexitate in care creierul tau trebuie sa depuna eforturi herculiene ca sa se mentina superior unui creier de gaina, ochii tai vad cum blocuri de idei se darama in jurul tau si urechile tale aud - fara sa stie de unde - atat de raspandita replica americana "back to the old drawing board".

Intreaga mea teorie fusese elaborata in jurul asemaarilor comportamentale dintre oameni si animale, asemanari care in unele cazuri sunt vizibile si fizic. Nu ma gandisem insa la posibila existenta a unui oanimal care sa se traga dintr-un animal dar sa semene cu altul. Ei bine mi s-a demonstat ca exista cel putin unul. Si daca exista unul, in general exista mai multi. Mi-am revizuit asadar teoria pentru a lua in calcul aceasta noua rasa (Jumoanimale) si am decis sa dedic prima descriere din seria oanimalelor colegului meu DD care desi din punct de vedere fizic este intruchiparea perfecta a unei Soparle, seamana mai degraba cu o batrana si pasnica Testoasa.

Jumatate Soparla(fizic):

Colegul DD este pers de origine. Are pielea de culoarea pamantului, ochii inchisi la culoare si inclinati un pic inspre nas, buze vinete, picioare si maini scurte, si prezinta un TIC foarte desosebit. Am intalnit oameni care isi bataie necontrolat unul sau mai multe membre, oameni care fac involuntar cu ochiul - ce saptamani frumoase cat timp am crezut ca mi se faceau ocheade... - dar pana acum nu cunoscusem pe nimeni care sa-si plimbe periodic limba de-a lungul buzelor cu o miscare circulara si foarte rapida pe care, ca sa nu o asemeni cu scosul limbii la soparle trebuie sa nu fi vazut in veci una. In plus DD are mustata ! Imi dau bineinteles seama ca soparlele nu au mustata, dar in mod extrem de curios, tocmai prezenta acestei pene de corb Alimosiene desupra buzei superioare definitiveaza asemanarea colegului DD cu binecunoscuta soparla, facand trecerea de la nas la gura aproape imperceptibila si camufland astfel sus numitul nas. Este un tic foarte curios si probabil rar, care in mod inevitabil socheaza - alte saptamani in care am crezut ca am un admirator infocat - cu care cu timpul te obisnuiesti, dar care il face pe nefericitul posesor sa fie asemuit pe vecie cu o Soparla.



Jumatate Testoasa Batrana si pasnica (temperamental- comportamental):

Nu pentru ca ar fi Batran - nu este - ci pentru ca imi este imposibil sa imi imaginez o testoasa tanara. Pana si micii pui de testoasa mi se par replici miniaturale ale unei testoase deja trecuta prin viata, garbovita si intrata la apa.

Pasnica pentru ca sus numitul coleg DD este intr-adevar pasnic. Are o voce calda si impaciuitoare, e bucuros sa isi imparta ceaiul de dupa-amiaza - facut in ceainic antic chinezesc - cu oricine, si nu in ultimul rand pentru ca este binedispus si calm in situatiile cele mai stresante.

Testoasa pentru ca e molcom in miscari, are rabdare si se documenteaza riguros si metodic, ia notite detaliate si executa totul incet, constiincios si sigur. Imi aminteste de o testoasa care parcurge tacticos si fara graba peticul de nisip ce i-a ramas pana la mare, stiind ca inevitabil cu graba sau fara, la un moment dat va ajunge unde vrea - presupunand ca verificase in prealabil prognoza meteo care excludea precipitatiile cu vulturi. Si nu in ultimul rand pentru ca testoasele au carapace iar sub carapacea de Soparla a colegului DD se ascunde, dupa cum am vazut, cu totul altcineva ;)